Cum aş putea jura că voi iubi o singură persoană întotdeauna, sau că nu o voi iubi decât pe ea? Cine poate fi sigur de evoluţia sentimentelor sale? Şi la ce bun, când n-ar mai exista iubire, să menţinem aparenţele, obligaţiile şi exigenţele? Acesta nu este, însă, un motiv pentru a nega sau a dezaproba ceea ce a fost.
De ce să trădăm trecutul, pentru a iubi prezentul? Jur nu să iubesc întotdeauna pe cineva, ci să rămân întotdeauna fidel iubirii pe care o trăiesc acum. Iubirea infidelă nu este iubire liberă: ea este iubire uitucă, este apostazie, este iubire care uită sau detestă ceea ce a iubit şi care, deci, se uită şi se detestă pe sine însăşi. Dar mai este, oare, aceasta iubire? Iubeşte-mă atâta cât doreşti, dragostea mea: dar să nu ne uiţi.
Andre Comte-Sponville/ Mic tratat al marilor virtuti
“Dragostea e eterna doar subiectul ei se schimba” – nu mai stiu cine a zis-o… poate Blaga?! 🙂 Asa ca subscriu: intotdeauna fidelitate iubirii pe care o traiesc acum, fara a nega / uita sau regreta ce a fost. 🙂
Ma intreb daca fidelitatea ar trebui pastrata si in cazul iubirilor care se sfarsesc urat, in care despartirea a fost urmarea fireasca a unor serii de abuzuri emotionale si/sau fizice. Sau chiar a infidelitatii.