Cafeaua noastră cea de toate diminetile

Că sunt o mare cafegioaică am recunoscut deja pe acest site, iar viciul mărturisit trebuie întreținut. Nu de alta, dar puțină consecvență (hai, ceva mai multă!) dă bine și în CV. Una e să te prezinți ca un om care-și duce viciul până la capăt și alta ca unul care se lasă de el la primul obstacol. Cine e credincios în cele mici, va fi și în cele mari, zice o vorbă, așa că vreau să se știe că se poate pune bază pe mine. Dacă am înghițit o chestie, apăi mă țin de ea.

Prima cafea am băut-o în zorii adolescenței, când un băiat drăguț mi-a dat întâlnire. Era timid și s-a fâsticit de tot când l-am luat tare:

– Ok, dar unde vom merge?

 Mi-a spus, cred, primul lucru care i-a venit în minte:

– Păiii…la o cafea?!

Ca să fiu sinceră, mai gustasem pe furiș din cafeaua lui tata pe care i-o preparam când avea de lucru mai mult, dar nu îndrăznisem să gândesc că ar fi o licoare potrivită fetelor abia intrate în adolescență. Așa că invitația puștiului mi-a gâdilat orgoliul. Aha, carevasăzică, eram destul de mare pentru o invitație la cafea. Bine de știut! …Pe lângă asta, aveam și eu propriile emoții, iar băutul cafelei mi se părea cel mai safe, nu trebuia să fiu superîncordată să nu-mi cadă firimituri pe jos, de exemplu, cum se putea întâmpla la o prăjitură. Ceea ce nu luasem în calcul, însă, era efectul cafelei aupra dispoziției mele. De unde venisem la întâlnire hotărâtă să vorbesc puțin și să fac pe misterioasa, nici nu ajunsesem la jumătatea ceștii, că mi se și dezlegase limba, de ziceai că am logoree. Pe de altă parte, și el era total schimbat, părea mai plin de energie și parcă-i sporise atenția la tot ce-i îndrugam eu. Una peste alta, a fost o întâlnire reușită și am decis amândoi că am vrea să ne mai vedem. De atunci, cafeaua a rămas adânc imprimată în memoria mea ca unul dintre ingredientele principale ale unei relații. Nu-i de mirare că nu vreau să renunț la ea, nu?

 Mai târziu, când m-am angajat, am avut norocul de a nimeri într-un colectiv super, format 80% din mari băutori de cafea. Când zic mari, mă refer la peste 3 cafele/tură. Prepararea ei dimineața era un adevărat ritual, veneam fiecare pe rând cu un sfert de oră mai devreme ca să punem expresorul de cafea la lucru, astfel că până sosea toată gașca, mireasma intensă, inconfundabilă a cafelei proaspăt râșnite – dap, eram dotate și cu o râșniță profi – învăluia toată secția, cu sala de așteptare cu tot. Abia după ce toată lumea semna condica, se începea distribuirea licorii magice în cănuțe sau ceșcuțe de diferite mărimi, după preferințele fiecăruia. După ce ne adunam în vestiarul încăpător, timp de o oră, până la primele programări, o sorbeam și discutam pe îndelete, mililitru cu mililitru. Obiceiul de a face blitzul, cum îi ziceam noi, era strâns legat de băutul cafelei. Ne spuneam noutățile, ne lăudam cu achizițiile recente, bârfeam vecinii sau vedetele și puneam țara la cale mult mai bine decât orice guvern de până atunci. Uneori, discuțiile deveneau atât de amuzante, că râsul nostru se auzea până hăăăăăt, tocmai la recepție, și nu era chiar aproape de secția noastră.

Dar cea mai tare poveste adevărată ever  am auzit-o într-o dimineață de la o colegă care venise puțin întoarsă pe dos fiindcă i se întâmplace ceva grav cu o seară în urmă. Cică se întorcea acasă pe la miezul nopții cu autobuzul. A coborât și a început să meargă rapid spre blocul unde locuia. În urma ei, a auzit pași apăsați ca și cum era urmărită. S-a uitat și a văzut doi bărbați, care păreau că se grăbeau s-o ajungă. Ea a început să meargă mai rapid, la fel și cei din urma ei. La un moment dat, a început să fugă, iar din urmă se auzeau pași ca și cum fugeau și umăritorii.  

– Fetelor, spune ea, am simțit că mor pe loc acolo de frică, mă gândeam cu groază că aveam ciorapii rupți pe sub cizme, iar dacă mă prind ăia și mă violează, o să mă fac de tot râsul.                

  Am izbucnit toate într-un râs necontrolat, mai-mai să vărsăm cafelele pe halatele proapăt spălate. Colega se uita la noi intrigată că nu o compătimim sau alte cele, nerealizând hazul involuntar, desigur, al poveștii. A rămas de pomină printre noi replica ei, deci tragedie mare ar fi fost să n-o prindă un posibil violator cu ciorapul rupt, că alte chestii ce i se puteau întâmpla erau, se subînțelegea, mai ușor suportabile. Sigur că ulterior a realizat și ea comicul situației și a făcut haz de necaz alături de noi.

 Hazul nostru se pare că a fost molipsitor și pentru cele trei colege cu cerul gurii neîntinat de licoarea neagră. Ne-au tot întrebat de ce râdem așa cu poftă, iar cum noi nu le-am spus decât că e secretul clubului cafegioaicelor, ne-am pomenit a doua zi că vin cu o pungă de cafea și o pun lângă expresorul profesional făcut cadou  de șefa noastră ca să ne aducem aminte că pe ea nu e cazul  s-o bârfim. Inutil, șefa,  îi răspunsesem noi, nu ne închizi gura cu un singur expresor.

Cum șefa era isteață și mare băutoare de cafea – deși destul de comodă încât să nu se scoale așa devreme și să vină s-o bea cu noi dis-de-dimineață – s-a prins repede cum stă treaba cu magazinele online, așa că de Crăciun ne-am trezit cu prime sub formă de cadouri. Când au sosit pachetele în holul secției, am crezut inițial că au greșit adresa și căutau vreun depozit ceva, dar nope, toate cele treizeci de cutii sigilate și frumos ambalate erau pentru noi. Eh, altă viață!